OAZĂ s. f. Loc acoperit cu vegetație bogată în mijlocul unui pustiu nisipos. Au trimes îndată soli la neamurile de pin oazuri. ar (1838), 387²/14. Oaza, loc mănos ȋn mijlocul pustiului. ic. lum. (1841), 39¹/21, cf. i. negruzzi, ap. ddrf. Abia, ici și colo, găsesc, cȋteodată, Verdeața de oază cu dor așteptată. macedonski, o. i, 145. Numai acolo, unde un izvor sau vreun rîu subteran își arată apele în față, vegetația este din nou bogată, făcînd ceea ce se numește o insulă de verdeață sau oază. mehedinți, g. f. 168. Toate aceste gînduri și toată această floră viguroasă... începeau să mi să pară... ca o fragedă oază într-un pustiu. galaction, o. 347. De-o săptămînă mergem cătră Nil... A poposit în oază caravana. topîrceanu, p. o. 66. Era singur... potolindu-și patima ca pe-o sete în pustie, cînd ajungi la o oază. sadoveanu, o. x, 316. În imensitatea șesurilor netede ca-n palmă, satul pare o mică oază. contemp. 1954, nr. 392, 2/4. ◊ fig. Era orașul de-altădată Sub plopi de-argint, muiați în soare O verde oază fermecată Cu repezi ape cîntătoare. macedonski, o. i, 188. Doar întîmplările cosmice ale planetei răzbat pînă în această oază a liniștii și a nemișcării. bogza, c. o. 159. Vin dindărăt urmașii mulți... Ei văd-nainte sfînta oază Și-ntreabă dac-o văd și eu. beniuc, v. 54. El este o oază de lumină în întunericul regimului țarist. contemp. 1953, nr. 329, 4/5. ♦ (Rar) Loc cu verdeață. Cîțiva paltini mari și frunzoși formau un verde oazis chiar lîngă cărare. alecsandri, o. p. 281. – Pronunțat : oa-ză. – pl.: oaze și (învechit) oazuri. – Și: (neobișnuit) oazie (alexi, w.) s. f.; oazis subst. – Din germ. Oase, it. òasi, fr. oasis.