oaie (oi), s. f. – 1. Mioară (Ovis aries). – 2. Membru al turmei de credincioși. – Mr. oae, megl. oaiă, istr. oie. Lat. ǒvem (Pușcariu 1211; Candrea-Dens., 1265; REW 6127). S-a păstrat numai în rom. (Rosetti, I, 169), fiind eliminat în alte idiomuri rom. din cauza confuziei cu ōvum (Wartburg, Zur Benennung des Schafes, în Abh. Akad., Berlin, X, 1918). Fonetismul pare corect; explicația prin intermediul unui sing. reconstituit după pl. în loc de *oauă (Densusianu, Hlr., 30; Byck-Graur 22) nu este exactă. Der. oier (mr. uear), s. m. (cioban), pe care Pascu, I, 134 îl derivă din lat. *oviārius; oierie, s. f. (tîrlă, stînă); oaie-seacă, s. f. (taxă introdusă de domnitorul Alexandru, în 1573); oierit, s. n. (impozit pe pășunat, de 3 parale și de 6 bani, începînd din 1748 pentru fiecare oaie; suprimat de boieri în 1741, restabilit în 1748, micșorat la o treime, de clasa boierească în 1775); oiesc, adj. (de oaie, ovin); oiește, adv. (ca oile); oieșea, s. f. (varietate de urzică, Urtica urens); oiță, s. f. (cintezoi, Fringilla montifringilla, anemonă, Anemone silvestris); oină, s. f. (carne de berbec), cuvînt folosit numai de Cantemir, din lat. ǒvῑna (REW 6126), cf. mr. uin „lapte de oaie”.