O² interj. (De obicei prelungit) 1. (Adesea precedă un vocativ) Exclamație, astăzi adesea emfatică, folosită în invocații și apostrofe. O, iudei. cod. vor. 2/1. O, doamne. psalt. 245, cf. 249. Adu-ți aminte, o, ome, de moartea ta. coresi, ev. 48, cf. dosoftei, ps. 38/18. O! muiere, mare-i credința ta. biblia (1688), ap. tdrg , cf. anon. car., mineiul (1776), 164^v1/10, pravila (1814), ii. O, suflete al mieu, părăsește grijele cele nefolositoare. marcovici, d. 7/12. O, nenorociții miei părinți! drăghici, r. 47/5. O, an prezis atîta, măreț reformator! alexandrescu, m. 5. O! Blîndă, mult duioasă și tainică lumină! În veci printre steluțe te cată al meu dor. alecsandri, p. i, 119. Aștept din parte-ți, o, rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. eminescu, o. i, 91. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. id. ib. 129. N-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vinătorule! odobescu, s. iii, 9. O, tu care vei rătăci ca mine. bacovia, o. 104. 2. Exclamație care exprimă diverse stări emotive: a) mirare, uimire, surprindere. v. a! ei! i! hei! phi! Între mii de dobitoace, o, ce multă felurime! conachi, p. 269. O, cum fulgeră de strașnic! negruzzi, s. i, 58, cf. alr ii 3256/36, 316, 334; b) admirație, entuziasm. v. a! ah! hei! vai! O, cu cîtă slavă te-i spodobitu, suflete (cca 1550). gcr i, 3/12. O, glasul cu dulce în auzire! O, cîtă cinste nezisă și nespusă! coresi, ev. 39. O, fericit părinte ce are feciori ca aceia (a. 1619). gcr i, 55/9. Are... casă mare, o, mult mai mare decît a noastră. drăghici, r. 8/15. Tu, zeu cu ochii negri,... o, ce frumoși ochi ai! eminescu, o. i, 95, cf. 97, alr ii 3256/36, 316, 334; c) mulțumire, plăcere, satisfacție. v. a ! ah! vai! O, mîndruțo, buze moi, Dragi ne sîntem amîndoi. jarnik-bîrseanu, d. 60, cf. 74, alr ii 3 257/316; d) dorință; rugăminte. v. hai! O, rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atlt de mult! eminescu, o. i, 110. O, vin! odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. id. ib. 170; e) mihnire, durere, amărăciune; regret, compătimire. v. a! ah! hei! of! vai! O, ticăloși de noi (cca 1820). gcr ii, 231/20. O, ticăloasa-n de mine, la ce-am ajuns astă dată. conachi, p. 86. O, cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! alexandrescu m. 87 cf. eminescu, o. i, 38. O, amar, mîndră, amar, Dragoste ruptă-n zadar. JARNIK-BÎRSEANU, D. 156. O, ce moarte cu bănat! id. ib. 198, cf. 171; f) nemulțumire, neplăcere; dezaprobare, dezgust. v. a! of! O, de pripă fu întoarcerea iubitoriului de argint spre iușor îndurătoriu și fu preanedereptul! coresi, ev. 453, cf. 29. O, la dracul, puțin au lipsit să uit la ce-am venit. kotzebue, u. 4^v/9. O! cît mi-a părut el de slut! negruzzi, s. i, 66. O! cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui. eminescu, n. 13; g) indignare, revoltă. v. a! U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! negruzzi, s. i, 228. O, aduceți potopul, destul voi așteptarăți. eminescu, o. i, 61. O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi! vlahuță, o. a. i, 15; h) îngrijorare, teamă; groază. v. ah! O, ce văm face atunce, fraților, cînd nimea nu va fi să stea derept tine? coresi, ev. 37. 3. Exclamație care precedă și întărește o afirmație, o constatare. v. ho! O! firele ce alcătuiesc lăcașul păiajănului sînt mai tari decît legăturile ce ne apropie de fericire și viață. marcovici, c. 16/20. O, de la una la alta, cîtă mică depărtare! conachi, p. 270. O! noi ne cunoaștem, am răspuns... cu silă. negruzzi, s. i, 39, cf. 41. O, m-am cumințit de-atunci, Rîd așa de-arare! coșbuc, f. 124. 4. (Repetat) Exclamație folosită pentru a atrage cuiva atenția să nu se pripească. v. ho! O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit. ispirescu, l. 257. O! O! cine se pripește, se pîrlește. id. ib. 195. – Formație pe baza unui sunet reflex.