NĂSTRAPĂ s. f. (Mold., ȚR, Ban., Trans. SV) Vas (de băut). A: Să iai într-o năstrapă de aur și să <o> împli de acea mană den ceriu. CRON. 1689, 52^r. S-au dus dar Bertold și au luat o năstrapă de lapte. B 1775, 76^v. Luară o năstrapă de aur din biserica lui Apolon și o ascunsără în desagii lui Esop. E 1779, 21^r; cf. CRON. 1707, 48^r; CRON. 1732, 40^v; AR, 58^v, 80^v ; IM 1754, 75^v: MOL. 1754-1762, 10^r. B: Năstrăpile lui, ceia ce mînca și bea cu dînșii ... stau toți acolea. MĂRG. 1691, 25^v ; cf. LEX, 267; BIBLIA (1688) ; ANTIM.; IM 1730, 106^r; CRON. 1736, 48^v; MĂRG. 1746, 27^v; MINEIUL (1776). C: Nestrapĕ. AC, 356; Bucură-te, năstrapă de aur. MCCR, 67; cf. CRON. ante 1730, 84^v. Etimologie: ngr. mastrápas, bg. măstrapa, năstrapa, scr. nastrap. Cf. s c a f ă.