NĂPUSTIT², -Ă adj. (Învechit și regional) Părăsit, abandonat. Mă simț singuratic și năpustit. marcovici, d. 359/22. Fiind... năpustit cu totul și fără vreun ajutor. gorjan, h. i, 136/12. Ce cauți aici la mine în locașul acest năpustit și întunecos? conv. Lit. ix, 187. Amîndoi [copacii], ca doi frați sărmani și năpustiți, crescuse singuratici p-acel costiș. odobescu, s. i, 166. Veniră să caute o soartă mai pacinică într-acea nouă patrie, năpustită, în timpii urgisiți ai potoapelor barbare. id. ib. 252. Îmi apăru la lumina unui fulger o biserică veche, năpustită de ani de zile. galaction, o. 80. Înțelepciunea mea dormea acasă, în cărțile năpustite. id. ib. 347. Ce te miri de mine, D-un cioban ca mine prăpădit Și la tîrlă năpustit. Mat. folk. 212, cf. chest. ii 41/9, 313, alr ii/i h 256. – pl.: năpustiți, -te. – v. năpusti.