NĂLUCIT, -Ă adj. Care există numai în închipuirea cuiva; plăsmuit de imaginație, de minte. Nu vă urîți întră voi înșivă pentru desclinirea legilor nălucite. Țichindeal, F. 259/1, cf. PONTBRIANT, D., LM, DDRF, C. PETRESCU, a. R. 11. ♦ (Rar; despre oameni) Uluit, zăpăcit (ca de o vedenie). Dormeau adînc oștenii în noaptea diafană, Cînd eu sării afară dincortul de mătasă – Vedeam o semilună pe zare cum se lasă, Și nălucit, crezusem, – Flamura otomană. bacovia, o. 135. – pl.: năluciți, -te. – v. năluci.