NĂHOADĂ subst. 1. s. f. (Ban.) Arătare, iazmă; p. ext. monstru, pocitanie. Bate, Doamne, neamțu-n dos, C-a luat ce-a fost frumos; Ș-au rămas năoatele Ca să joace fetele, HODOȘ, c. 98. Mă tem de năhoate. L. COSTIN, GR BĂN. 143, cf. cv 1950, nr. 5, 32, ALR SN V h 1 568/53. 2. subst. (Prin sudul Olt.; în forma năot) „Grămadă mare de oameni, de vite în mișcare; ceva colosal care se mișcă amenințînd”, LEXIC REG. 42. – pl.: năhoade. – Și: năhoată s. f., năhod (L. COSTIN, GR. BĂN. 143), năhot (id. ib.) subst., năoată s. f., năot subst. – cf. nagodă.