NĂCLAD s. n. 1. (Ban., Transilv. și Bucov.) Butuc gros de lemn, care servește ca suport pentru lemnele din vatră sau se așază la marginea focului pentru ca, aprinzîndu-se cu încetul, să întrețină focul multă vreme; (regional) năcăruș. cf. ddrf. Arde un foc răzimat de un butuc, numit naclad. jun. Lit. 1923, nr. 102, cf. păcală, m. r. 140. Nu este iertat să se așeze cineva pe năclad (un butuc de lemn ce se pune la marginea focului în vatră), că se țipă lupul intre oi. precup, p. 55, cf. bugnariu, n. 263/138, FRÎNCU-CANDREA, m. 103, ȘEZ. II, 42, VICIU, GL., com. din zagra-năsăud. Adă un naclad bun, că am de gînd să fac un foc mare. com. din RILCA-RĂDĂUȚI, cf. CHEST. v 8/15, 20, VI 4. Duc la tîrlă un năclad. alr ii 6 406/365. ♦ p. ext. (Regional) Fiecare dintre pietrele, lespezile sau suporturile de fier care se așază pe vatră, sub lemne, pentru a asigura tirajul. cf. chest. ii 336/228, v 45/66. ♦ (Prin Maram.) Scorbură (de copac). E ușor la năclad să faci foc. T. PAPAHAGI, m. 227. 2. (Prin Transilv. și Ban.) Grindă (de stejar) care se așază la baza unei construcții (de lemn), sub o stivă de scînduri, sub fundul unei căzi etc., spre a servi ca suport și a feri de umezeală. com. din brădișorul de jos-oravița, cf. chest. ii 201/273. Am ridicat moara pe năclazi de stejar. Mat. dialect. i, 183. 3. Fig. (Regional) Greutate, povară sufletească (Orlat-Sibiu). h xvii 182. I s-a pus năclad rău la inimă. ib. – pl.: năcladuri (barcianu) și năclazuri (chest. ii 201/273), (m.) năclazi. – Și: năclaz (com. din Ban.), naclad (pl. naclade, chest. ii 201/158), neclăd (lb, arh. folk. v, 141), noclad (a v 2, 14, 15, 22, vi 9) s. n. – Din v. sl. накладъ „camătă”.