NUS, -Ă pron. pers. (Învechit; precedat de prepoziții, mai ales de „cu”) El; dînsul. E în rima lor nu fură dereapte cu nrusul. psalt. hur. 66^r/4. Dimitrie... și ceia ce săntu cu rusul meșteri. cod. vor. 12/27. Și Asuru cu rușii vire. psalt. sch. 171, cf. 27, 94, 236. Și era Dumnezeu cu nusul. coresi, l. 25/19. De doare un nod, cu nusul dor toate nodurile. id. ib. 323/8, cf. 52/15, 461/18. Voiu fi nevinovat cu nusul. id. ps. 39/5, cf. 129/12, 212/8, 228/8, 312/7. Cu nusa leagă cătușile de o țepenesc. id. ev. 294, cf. 234. Cu nușii foarte te dezmierdai (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 228/17. Te poți rădzîma di năs. cod. tod. 102^r/7, cf. 102^v/11. Noi avem să vă facem leage cu nușii (începutul sec. XVII), iorga, d. b. i, 21, cf. rosetti, b. 48. Mergea și Vrut cu nușii. moxa, 356/39, cf, 348/6, 354/21. Atunce foarte se bucură și toți oamenii cu nus (a. 1642). gcr i, 100/20, cf. 81/1, 187/23, 188/4. Mîna... nu o putea duce la gură să mînînce cu nusa. vArlaam, c. 40, cf. 21, 27, 28. – pl.: nuși, nuse. – Și: năs, nasă pron. pers. – [Cu] + îns > [cu] + nîs > [cu] + nus.