NURCĂ s. f. 1. Specie de mamifer patruped carnivor semiacvatic din familia mustelidelor, asemănătoare cu vidra, cu dihorul și cu jderul, cu botul ascuțit și cu degetele picioarelor unite între ele prin membrane înotătoare, a cărui blană cu părul des, mătăsos, de culoare cenușie-gălbuie sau cafenie (cu reflexe albastre) este foarte căutată; (rar) noriță, lutreolă, lutră, dihor de apă (Mustela lutreola). cf. lb, polizu. Piei... de nurcă (a. 1875). ap. tdrg. Nurcile, după ce le aduce la cojocar, le moaie în apă caldă și le spintecă pe lîngă picior. pamfile-lupescu, crom. 210. Niurca... nu e lipsită nici de simțuri agere, nici de curaj la atac. simionescu, f. r. 35. 2. Blană de nurcă (1). Giubea de nurcă (a. 1786). iorga, s. d. vi, 109, cf. xi, 222, xii, 123. 1 rînd straie cu nurcă (a. 1809). uricariul, x, 254. O scurteică croazea îmblănită cu norcă (cca 1816). iorga, s. D. vii, 15. Îmbrăcat C-un contuș frumos de nurcă. negruzzi, s. i, 133. Mi-o făgăduit rochie de nurcă. alecsandri, t. 1153. Învălită într-o... malotea cu ghermesit blănită cu nurcă. șez. xii, 45. Gulerul paltonului negru, îmblănit cu nurcă,, era ridicat peste urechi. călinescu, s. 45. Gioacă nurcă lingă burcă Și papuc lîngă opincă. conv. Lit. xliv₁, 661. – pl.: nurci. – Și: noarcă (viciu, gl.), norcă, nioarcă (id. ib.), niurcă s. f. – Din pol. nurka, ucr. нурка.