NUN, -Ă subst. 1. s. m. și f. Nume dat, în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei, fiecăreia dintre persoanele care asistă pe miri la cununia religioasă și care sînt solicitate să îndeplinească obligațiile cerute de ritualul creștin; naș² (I I). Grăi lor Is[us]: împleți vasele de apă... și aduceți nunilor. coresi, tetr. 186, cf. gcr i, 317/33, ii, 321. Dați-mi voie să fiu nunul domnișoarei Lina. alecsandri, t. 891, cf. marian, nu. 208, 439, 553. Dacă luminările nunilor curg în timpul cununiei, atunci mirii vor plînge toată viața lor. candrea, f. 45, cf. sevastos, n. 232, 240. Asista în rolul sacru de nună, în dreapta unui mire. c. petrescu, c. v. 177. Păreau că primesc nunți cu nuni și mirese. labiș, p. 41. Vreau să te cunun, C-arn giurat să fiu azi nun. alecsandri, p. p. 114. Se duce mirele cu nunul și nuna la mireasă. h i 25, cf. xvii 298. Un păun Este nun, Păunița E nunița. f (1900), 554. Lui a bună nu i-a fi, Da nici lui, nici nunului Și la toți nuntașii lui. pamfile,c. ț. 65, cf. alr ii 286/531, 784. ◊ (Cu determinări afective) Vine și un răzvan mare, Cu lăute, cu cîntare, În el stînd mărita nună, Țiind in mîni o cunună. pop., ap. gcr ii, 315. Sfînta lunî, Nunî bunî, Sfîntu soari, Socru mari. șe z. ii, 135. ◊ Nun (sau nună) mare sau nunul cel (sau nuna cea) mare v. mare¹ (VI 3). Nun mic (sau nună mică) v. mic (VI 4). 2. s. f. (Transilv.; mai ales în sintagmele fete de nune sau, rar, m., de nun) Fată care însoțește mireasa la cununie și care are anumite atribuții la nuntă; (regional) drușcă, nuntășiță. În Selogi se numesc numai acelea fete nune sa u fete de nune cari merg cu mirele după mireasă. marian, nu. 233. Lîngă mireasă în car șade nuna mare și fetele de nun. id. ib. 619, cf. 189, vaida, alr ii 2 685/141. – Pl: nuni, -e. – lat. nonnus.