NUMĂRUȘ s. n. (Transilv.) 1. Număr¹ (I 1). Făcea trăsuri și sămădaș, Din slove și din numărușuri. COȘBUC, P. II, 234, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 91, ALR II 2 360/228. 2. (Mai ales în legătură cu verbele „a merge”, „a lua”, „a duce”) Recrutare; tragere la sorți pentru recrutare. [Erau] cu gîndul la drăguții care au să meargă la „numărușii, pe care-i și văd acum luați, jurați, îmbrăcați militărește și duși la regiment”, F (1890), 390, cf. h XVIII 100. A venit cărți și pașuș Să meargă la număruș. JARNIK-BÎRSANU, D. 323. M-o luat la număruș. ȘEZ. II, 56, cf. VICIU, GL. La anul mă duc la număruș. PAMFILE, a. R. 252. Feciorii se duc la număruș toamna. MAT. DIALECT, I, 183, cf. 83. ◊ loc. adj. Pe număruș = recrutat (prin tragere la sorți). Să gîndească că-s cătană, Cătană pe număruș. MÎNDRESCU, L. P. 154. 3. (În credințele populare) Amuletă purtată de copii contra deochiului. Alte românce, tot din Transilvania... pun pe cineva ca să le scrie un fel de cărticică numită număruș, pe care copiii o poartă apoi ca amulet la grumaz. MARIAN, NA. 353, cf. DDRF, TDRG. – pl.: numărușe și numărușuri. – Și: numeruș s. n. F (1890), 390. – Din magh. numerus.