NUMITOR, -OARE s. f., s. m., adj. 1. s. f. (Gram.; învechit) Nominativ (I). cf. văcărescul, gr. 25, DDRF. 2. adj. (Învechit) Care denumește lucrurile sau ființele. cf. budai-deleanu, lex., polizu, lm. 3. s. m. Parte a unei fracții ordinare situată sub linia de fracție și care reprezintă împărțitorul operației de împărțire; (învechit) numinător. Aflarea numitorului celui de comun. aritm. (1805), 65/23, cf. aritm. (1806), 60/8. Numitorul frîngerii. lazăr, t. 77^r/11. Numitoriu sau cvalificator. asachi, e. i, 68/24. Numitoriu sau desfăcătoriu. a. teodorescu, a. 6/19, cf. stamati, d. Dividendul... poartă nume de numărător și divizorul... acel de numitor. culianu, a. 46. Fracțiuni care au același numitor. climescu, a. 123. Micșorîndu-se numărătorul, trebuie să se micșoreze și numitorul. Chim. an. călit. 36. Într-o fracție ordinară, numitorul arată în cîte părți egale s-a împărțit întregul. der. ◊ Expr. A aduce la același numitor = a) a transforma două sau mai multe fracții care au numitor diferit în fracții echivalente care au numitorul identic, pentru a putea efectua operația de adunare sau de scădere; (învechit) a întoarce într-o numire. Mai multe fracții cu numitori diferiți se aduc la același numitor. ltr²; b) a egaliza în mod forțat, a plafona, a judeca nediferențiat două sau mai multe aspecte. – pl.: numitori, -oare. – Și : (învechit) numitoriu s. m. – Numi¹ + suf. -tor. – Pentru sensul 1, cf. lat. nominator, it. nominativo. – Pentru sensul 3, cf. lat. nominator sau denominator, fr. dénominateur, germ. Nenner.