NUMI¹ vb. IV. 1. tranz. A pune un nume (I 1), a da o denumire sau un titlu, un calificativ, a i se adresa cu un nume; a denumi, a intitula, a boteza, a chema, (învechit și regional) a număra² (1), (învechit) a nomina, a numeni. De acum nu vă voi mai numi slugi, ci frați și prieteni. neagoe, Înv. 11/25, cf. 32/19. Poeticii cei mari îi numeadză nalț [pe zei]. dosoftei, v. s. noiembrie 165^r/18. Numi cetatea pre numele fiiului lui Enoh. biblia (1688), 3²/50. Într-o clipală ari auzi că-i număsc: mișei, cămătari, lacomi. n. costin, ap. gcr ii, 12/25. [Astronomii] una polus arcticus, iară alta polus antarcti-cus le număsc. cantemir, ap. gcr i, 322/32. Țara această muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că rumânească numai lăcuitorii ei o cheamă. c. cantacuzino, cm i, 24. După numele Moldei, au numit apa Moldova. r. popescu, cm i, 237. [Conacurile] iată așa... le numim, care pre unde au fostu orînduite. r. greceanu, cm ii, 79. Să arăt acest vis lung ce îl numim viață. heliade, o. ii, 17. Papagalul lui, pe care îl numisă Pol, roste cîte un cuvînt. drăghici, r. 150/7. Între multe alte, s-au informat în Anglia o soțietate numită de naufraj. ar (1838), 347²/29. Areti era numită, nume scump neprețuit. pann, e. i, 3/5, cf. id. h. 7/1. Cum să numim acea mină ironică cu care acești oameni își rîd de morală? eminescu, s. p. 4. Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți, după cum o numea el. creangă, p. 141, cf. id. a. 136. Caragiale le-a ascuns numele, căci dacă-i numea, trebuia să-i cheme ca în toate schițele. ibrăileanu, s. l. 83. De la toți să pretinzi ca să te numească mylady. f (1906), 31. Aceste trei ipostaze ale verbului sînt numite, de obicei, forme. iordan, g. 166, cf. 239. O pastă gelatinoasă, numită clei tipografic. romanescu, zeț. 32. Aceste ape – numite în general bălți – sînt așezate mai cu seamă în zona inundabilă a Dunării. c. antonescu, p. 16. Vrea să-și numească fata Rigo. t. popovici, SE. 139, cf. 102. Marile drame... pe care le numim „fondul de aur” al acestui teatru. gl 1962, nr. 419, 1/3. Ceea ce numeam intim și neînsemnat se dezvăluie în plenitudinea unor date statistice impunătoare. contemp. 1962, nr. 795, 1/1. Pe măgar cît să-l împodobești, Armăsar tot nu poți să-l numești. zanne, p. i, 539. ◊ Absol. Un cuvînt numește, alt cuvînt îl pune în mișcare. arghezi, t. c. 76. ♦ Rar; despre numele pe care îl au lucrurile) A indica, a denumi. Este caracteristic amănuntul că Băteas-ca și Dealul din lista noastră numesc păduri. iordan, n. l. i, 108. ♦ A da o poreclă; a porecli, a supranumi. De nu era doamna palatului afară, dînd demincare puilor ei (căci așa numea ea lighionile din pădure) îi prăpădea negreșit. ispirescu, l. 7. Cînd cineva numește, în chip metaforic, pe leu „regele pustiei” el exprimă rezultatul comparației dintre ființa regelui și a leului. vianu, m. 9, cf. alr i 1 496/28. ◊ refl. pas. Cel rebel vestit să va numei Vulpe bătrînă (a. 1694). fn 25. ♦ A considera într-un anumit fel, a putea fi denumit într-un anumit fel. [Expresia] se aplică... nu literaturii și artei pe care noi azi o numim romantică. oprescu,i. a. iii, 31. Asta numești dumneata calomnie? sebastian, t. 12. ♦ refl. pas. A purta numele (I I) de..., a se chema într-un anumit fel, a căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ; (învechit) a se numeni. Nepoții lor... să numea băsărăbești. biblia (1688), [prefață] 7/32. Dachia și Ghetia... s-au numeit de la acele neamuri schitice, cum s-au zis, adecă de la dachi și de la gheti. c. cantacuzino, cm i, 36. Au supus multă parte a răsăritului, ce să numește Anadol. R. popescu, cm i, 227. Sucesorii săi s-au numit halifi. văcărescul, ist. 248, cf. 250. Nici că s-ar putea numi versuri. heliade, o. ii, 151. Nemuritoarea poemă ce să numește „Nopți”. marcovici, c. 4/19. Este o parte a pămîntului care să numește Africa. drăghici, r. 15/23. Boierii, ca toți orășenii, se numeau jupani, adecă cetățeni. bălcescu, m. v. 10. Se numea Olga. negruzzi, s. i, 44. O boală ce se numește stiho-morbus. alecsandri, t. i, 415. Nu mi-i ști spune ce mai face țara Ce Dacia se numea? eminescu, o. iv, 105, cf. 60. Fratele craiului se numea Verde împărat. creangă, p. 183. Și-ți voi da un telegar fără splină, care se numește Galben-de-soare. ispirescu, l. 19. Ziarele lui s-au numit... „Trompeta Carpaților” și „Buciumul”. arghezi, t. c. 38. Bacteriile din această categorie se numesc bacterii aerobe. agrotehnica, i, 369, cf. 103. Acest fel de a merge, pe lîngă coastă, se numește cabotaj. tudoran, p. 181. Un electrod se numește inert, dacă nu este atacat de componenții soluției. Chim. an. cAlit. 62. Cum se numea cei doi mai mari nu știu, dar cel mai mic se chema Pepelea. sbiera, p. i. Propitaru... să lumea Slătineanu. graiul, i, 155. ◊ Refl. Spune-mi cînd mă voi numi soția ta? negruzzi, s. i, 18. Mă numesc Chirița cea voinică. alecsandri, t. i, 309. Orișicum, tu crești Făr-a ști cum te numești. arghezi, vers. 231. Să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. teodorescu, p. p. 103. ♦ refl. pas. (Învechit, rar) A se deosebi, a se distinge. Nu se mai numea cine este soldat sau cine ofițier. dionisie, c. 225. 2. refl. pas. A se socoti (sau a fi socotit) drept..., a se considera (sau a fi considerat) ca fiind... Iaste de împărătesc... neam, numindu-să fiiul lui D[a]v[i]d. biblia (1688), [prefață] 6/37. [Omul] se numește împărat al zidirii. marcovici, c. 13/5. Cine știe carte, cu patru ochi se numește. zanne, p. v, 143. ♦ Tranz. (Regional) A socoti pe cineva drept om cu vază, cu nume bun; a cinsti, a prețui. De toată lumea să fie văzut, De toată lumea lumit Și cunoscut și auzit. gr. s. vi, 92. ◊ expr. A o numi sus, se zice despre cineva care se socotește superior, care se mîndrește fără motiv. cf. coman, gl. (refl.) Numindu-se pă sine = „făcîndu-și hîlfă, nume”, țiplea, p. p. 113. Nu l-o născut în polată, N’ici în curt’e desfătată, Da, numindî-să pe sîńe L-o născut înt-o poiată. id. ib. 97. 3. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. Și au nu aceia hulescu bunrul nume cela ce e numitu (chemat n. test. 1648, biblia 1688) spre voi? cod. vor. 118/17. Cum poate el să numască numele acest slăvit? beldiman, o. 71/12. Ținea la un cîntec pe care vru să-l numească... În mintea ei se făcuse însă un gol. bassarabescu, v.12. ♦ (Rar) A indica, a arăta. Punii veniră și dînșii, tot cete de cete, pe ușa Plină de flori și pe jețuri numite de Dido s-așază. coșbuc, ae. 28. 4. Intanz. (Regional) A ura; a meni (4). Nainte ieșitu-ne-a Cu clondirul d-a stînga, Cu paharul d-a dreapta. Din pahar numește-ne, Din gură grăiește-ne. teodorescu, p. p. 17, cf. 52. ◊ Expr. A-i numi cuiva rău = a-i prevesti cuiva ceva rău; a-i cobi. M-ai numit rău, ai fost pîclișîtî la gurî. alr i 1403/590, cf. 1 403/418. 5. Tranz. A pune într-o funcție, într-o slujbă, a angaja; a încredința o misiune (I 1), o însărcinare; a conferi un titlu, un grad; a institui, a alcătui. Voind împăratul a întîmpina răul, au numit o nouă, ministerie. ar (1831), 80²/20, cf. ib. (1839), 9¹/17. Prin urmare, Numiți-mă prefect! alecsandri, t. i, 285. La 1829 fu numit secretar la guvernul regesc transilvan. f (1880), 321, cf. ib. (1906), 11. ◊ refl. pas. Numindu-se și cunoscîndu-se sultan și împărat... a orînduit gubernaturi... pe fiii săi. văcărescul, ist. 250. M-am numit de împăratul episcopu Făgărașului în Ardeal... și m-au întărit preasfințitul domnul Climent XII. șincai, hr. iii, 270/37. Drept acea în 4 dec., Memet-Pașa s-au numit comendant de căpitenie. ar (1832), 6¹/4. – prez. ind.: numesc. – Și: (învechit) numa vb. I, numei, (regional) lumi, rumi (alr i 485/900) vb. IV. – v. nume.