NUMERAȚIE s. f. (Învechit) Faptul de a număra¹, numărare; (sens curent) sistem după care se formează numerele¹; partea aritmeticii care se ocupă cu studiul denumirii și scrierii numerelor¹ (întregi). cf. ANON. CAR. Că numerația vorbită a precedat pe cea scrisă nu este nici o îndoială, G. POP, E. 9/16, cf. NEGULICI, PROT.-POP., N. D., PONTBRIANT, D., BARCIANU. Numerațiunea vorbită. CLIMESCU, A. 8. Orice sistem de numerație conține o numerație vorbită și una scrisă, DER. ◊ (Învechit, rar) Numerotare. Acest articol se va adăoga în actul Con-vențiii după articolu doăzeci și patru, puindu-i-să no. 25 – și să să îndrepteze numerația celor după dînsul articole (a. 1842). DOC. EC. 769. – pl.: numerații. – Și (învechit) numerațiune, numărație (VALIAN, v., ALEXI, W.), numărațiune (ALEXI, W.) s. f. – Din lat. numeratio, fr. numération. – Numărație, numărațiune: prin apropiere de număr¹.