NOVATOR, -OARE s. m. și f. (Livresc) 1. Persoană cu idei și concepții noi; persoană care introduce o noutate (utilă, prețioasă) într-un domeniu oarecare. v. inovaror. cf. NEGULICI. În arte și în litere, novatori, cei cari ies din cărările obișnuite, întîmpină împotriviri uneori seculare. MACEDONSKI, O. IV, 138. Pe un poet mare, novator îndrăzneț... pe un așa poet îl întîlnesc huiduielele și strigările. GHEREA, ST. CR. I, 299. G. Asaki... aci ne apare ca om vechi, aci ca novator. IBRĂILEANU, SP. CR. 43. Au văzut într-însul un „șef de școală”, un novator. LOVINESCU, C. IV, 16. ♦ (Adjectival) Care aduce, cuprinde idei noi; înnoitor. Aproape întotdeauna, operele novatoare au pus chiar pe muzicienii de seamă în stare de perplexitate. CONTEMP. 1960, nr. 716, 5/4. 2. (Peiorativ) Persoană care vrea să inoveze cu orice preț. Acele scrieri sînt a oamenilor carii s-au oprit pe marginea prăpastiii novatorilor. RUSSO, S. 91, cf. 70, ROM. LIT. 249¹/10. Foarte curios și totodată caracteristic este că novatorii vor să izgonească din limbă cuvîntul strămoșesc „război”. CONV. LIT. XI, 18. – pl.: novatori, -oare. – Din fr. novateur, lat. novator.