NOMINATIV, -Ă s. n., adj. 1. s. n. (Și, adjectival, în sintagmele caz nominativ, învechit, cădere nominativă) Caz al declinării a cărui funcție specifică este aceea de subiect; (învechit) numitoare, v. numitor (1). cf. VĂCĂRESCUL, GR. 20/3, IORGOVICI, O. 30/21. Și veacurile ceale de demult în locul dativului illi, pentru ca să se desclinească de nominativul illi, se văd a fi băgat illui. MAIOR, IST. 239/16. Cădere... nominativă sau numitoare. alboteanu, GRAM. ROM. 25^r/7. În număr singurit și în caz numinativ. HELIADE, GR. ROM. 78/18, cf. I. GOLESCU, c. Substantivele n-au forma specială pentru acuzativ, care, la feminin, este egal cu nominativul, iar la masculin, cu toate celelalte cazuri. IORDAN, G. 206, cf. 14, 78. Nominativul este și cazul predicatului nominal (adică, mai exact spus, al numelui predicativ), id. L. R. 293, cf. 242. În limba contemporană – îndeosebi în limba vorbită –, apoziția se pune aproape totdeauna în nominativ. SCL 1954, 119, cf. ib. 1957, 326. Substantivarea adjectivelor neutre apare des în latinește, în special la nominativ și acuzativ plural. LL i, 107, cf. GRAUR, I. L. 150. 2. adj. (Învechit) Care se face pe nume (I 1), după nume; care numește. Număratul este personal și nominatif. I. IONESCU, P. 163, cf. PONTBRIANT, D. ♦ (Fin.; despre obligații, acțiuni etc.) Care (spre deosebire de cele „la purtător”) poartă numele (I 1) proprietarului. Obligațiile dispăgubirei vor fi nominative. RUSSO, S. 158, cf. DOC. EC. 856, LM. – pl.: nominativi, -e. – Și: (învechit) nominatif, -ă, numinativ, -ă s. n., adj. – Din lat. nominativus, it. nominativo, fr. nominatif.