NOlMĂ s. f. 1. (Învechit) Sens (al unui cuvînt); conținut, semnificație (a unui enunț, a unei idei etc.); tîlc, rost. Pre scurt și cît numai noima să se înțeleagă, iarăși a le pomeni ne vom nevoi. CANTEMIR, IST. 344. Băgați seamă la noimele ce să cuprind în slujbe. MINEIUL (1776), [prefață] 5/8. A se păzi construcțiunea și ortografia și noima pe deplin. VĂCĂRESCUL, ap. ODOBESCU, S. I, 305. Pentru ca să înțeleagă cineva noimele sale ceale înalte, era trebuință să înveațe buchile hiarălor (a. 1798). GCR. II, 163/33. Arătînd... locuitorilor țării noima acestei prea înalte porunci (a. .1802). ap. TDRG. Încăpînd în mîna viclenilor... să schimbe noima prin răsături și îndreptări (a. 1833). URICARIUL, VIII, 202. Ți-am zis că o cunosc și credeam că înțelegi noima, acestui cuvînt. FILIMON, ap. TDRG. Chemă pe grădinar să-i spuie ce noimă să aibă florile ce trimisese fetelor sale. ISPIRESCU, L. 165. Cercetă el mult și bine ca să afle noima tainei acelei „pune-te masă, scoală-te masă”, dar nu fu chip să afle ceva. POPESCU, B. III, 61. ◊ loc. adj. și adv. Cu noimă = cu înțeles, cu judecată; înțelept, cuminte. Auzi boierul asemenea vrobe cu noimă. ISPIRESCU, L. 182. Spune ceva mai cu noimă. ap. DDRF. (Curent) Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată, (în mod) prostesc, absurd. Atunci Ion se încurca, îngăima vorbe fără noimă. GANE, ap. CADE. Schimonosind cuvintele și îndrugîndu-le fără nici o noimă. CREANGĂ, a. 90. N-ar trebui să-ți pui zilele-n primejdie fără nici o noimă. VLĂHUȚĂ, ap. TDRG. Ar fi o explicație și mi-ar înlesni mie să-mi regăsesc și să adun tot restul împrăștiat în mine fără noimă. CAMIL PETRESCU, T. II, 300. Mă privi și mă văzu mirat de acea întrebare fără noimă. SADOVEANU, A. L. 26. ◊ Expr. (Curent) A nu avea (nici o) noimă = a nu avea (nici un) înțeles, a nu avea (nici o) explicație, a fi fără sens, absurd. Condamnă muzica clasică, care n-ar avea nici o noimă. I. NEGRUZZI, S. I, 95. Cu toată povestea și lămurirea, numele locului n-avea noimă, SADOVEANU, O. L. 14. ♦ Idee, gînd; părere. Poruncim... să puneți în lucrare noima sfatului (a. 1783). GALDI, M. PHAN. 213. Nu mi-ai înțeles bine noima, frate. DRĂGHICI, R. 180/7. Adoptînd această noimă, TEODORESCU, P. P. 268. 2. (Popular) Justificare, țel, scop; menire (4); motiv (I 1), cauză. Fără vreo noimă nu se cuvine împăratului a se necăji, GORJAN, H. II, 106/4. Apoi dacă ești d-ta vecinul din față, ai trebuit să-nțelegi noima scrisorii mele. ALECSANDRI, T. 1 157. Înțelesese el noima acestei cumpene. ISPIRESCU, L. 400. Ce noimă au, ce înseamnă acele mii de pagini în cari se descriu picioare goale? GHEREA, ST. CR. II, 212. Intimitatea lui cu fata, sub ochii îngăduitori ai lui Milescu, începea să nu mai aibă noimă. D. ZAMFIRESCU, R. 146. Nu vrea... să meargă la teatru și pace. – I-auzi, bădiță, spune și mata dacă are vreo noimă, BRĂESCU, v. 23. Întreb de mine, despre noima mea. LESNEA, A. 86. Sufletul își poartă trupul anevoie, Căutînd o noimă. id. I. 88. Poposisem, deci, în locuri încîntate, unde timpul n-avea noimă și ființă. SADOVEANU, N. F. 57. ◊ loc. adj. și adv. Cu noimă = semnificativ. Ca să-l năucească mai tare... uneori îi zîmbea cu noimă, privindu-l pe sub geană. GANE, ap. TDRG. ◊ Expr. (Rar) A găsi noima = a găsi o soluție (pentru o chestiune); a-i veni (cuiva) de hac. I-am găsit eu noima și lui Marți, SLAVICI, N. II, 160. 3. (Rar) Simbol, convenție. Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viață, EMINESCU, O. I, 64. 4. (Prin nordul Dobr. și sudul Mold.) Putere; curaj. I. CR, IV, 305. – Din ngr. νοημα.