NOBILITAR, -Ă adj. (Învechit, mai ales în Transilv.) Nobiliar. Merită drept însemn nobilitar: scutul decorat cu coif militar. codru-drăgușanu, c. 84. În cîmpia transilvană... 6/10 e teritoriu românesc, iară unguresc, sau mai exact nobilitariu, 4/10. barițiu, p. a. iii, 88. Orice fracțiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile: teritorial..., dinastic, nobilitar, ostășesc. hasdeu, i. c. i, viii. Despre importanța documentelor nobilitare ale familiilor române. odobescu, s. i, 493, cf. alexi, w. * Diplomă (sau carte) nobilitară = act prin care i se acorda cuiva un titlu nobiliar; (învechit) carte de boierie, carte de nemeșug. Apostoleasca mărire s-au îndurat prin prea-nalta sa hotărîre din 20 fevr. a.c., pe domnul superintendentul religiei reformate din Transilvania, Ioan Antal, din deosebită grație, a-l dărui cu cărți nobilitare. gt (1838), 1¹/22. În sesia de la 23, să publică diploma nobilitară (carte de nemeșug sau boierie) a căpitanului Vasilie Velican, român din regimentul al II-lea românesc. ib. 10²/54. Exemplele familiilor aristocratice ungurești... îndemnau pe mulți sași fruntași ca să se distingă de ceilalți concetățeni ai lor prin diplome nobilitarie, unii și prin baronii. BARIȚIU, p. a. i, 493. – pl.: nobilitari, -e. – Și: nobilitariu, -ie adj. – cf. fr. nobiliaire.