NERECUNOSCĂTOR, -OĂRE adj. Negativ al lui recunoscător; lipsit de recunoștință; ingrat, (învechit) nemulțumitor, nedulce. cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. În loc de prieteni am găsit niște ticăloși nerecunoscători. caragiale, o. ii, 256. Apoi... zise fiului celui mic: – Ai fost nerecunoscător. ispiRescu, l. 214, cf. gorovei, cr. 7. I se părea că țăranii au fost nerecunoscători. rebreanu, r. i, 192. Am fost un fiu nerecunoscător, un frate egoist, un tată denaturat. camil petrescu, b. 231. ◊ (Substantivat) Șerban era îndreptățit să vadă în Cantemir un nerecunoscător. iorga, i. l. i, 308. Cei ambițioși, cei mîndri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea. rebreanu, nuv. 251. Vorbea anume cu glas tare, ca s-o audă nerecunoscătorul. t. popovici, se. 49. Nerecunoscătorului nici să-i aduci aminte de cele ce i-ai făcut; destul îi este bătaia cugetului său. zanne, p. viii, 256. – Pl.: nerecunoscători, -oare. – Pref. ne- + recunoscător.