NEOLAMARCKÍSM (< fr. {i}) s. n. Totalitatea curentelor fin teoria evoluționistă care dezvoltă diferite laturi ale lamarckismului; n. recunoaște moștenirea caracterelor dobândite și neagă rolul morfogenetic al selecției naturale. În biologie, orientarea a fost inițiată la sfârșitul sec. 19, de E.D. Cope, care considera că evoluția se desfășoară în conformitate cu o finalitate inițială a organismelor și prin ereditatea caracterelor dobândite, fără intervenția selecției naturale. N. a constituit obiectul unor exagerări idealiste, mecaniciste sau vitaliste (de ex. experimentele lui Miciurin și Lîsenko).