NEOGRAMATIC, -Ă adj., s. m. și f. 1. adj. (în sintagma) Școală neogramatică sau curent neogramatic = curent lingvistic apărut la Leipzig în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, a cărui concepție se sprijină pe principiul regularității schimbărilor fonetice și pe importanța acordată analogiei în crearea formelor noi. Însăși ierarhizarea ce se făcea între „legea fonetică”, cu un rol lingvistic precumpănitor,... și între „excepția” care nu merita decît o atenție secundară, era caracteristică pentru școala neogramatică. pușcariu, l. r. i, 3, cf. 4. Cercetările de amănunt asupra limbii au fost continuate către sfîrșitul secolului al XlX-lea de lingviștii aparținînd curentului neogramatic. scl 1954, 387, cf. der. 2. S.m. și f. Adept al curentului neogramatic (1). Nici neogramaticii nu au înțeles caracterul complex al limbii ca fenomen social. scl 1954, 388, cf. ib. 1958, 457. Neogramaticii au adunat pentru aproape toate limbile din lume o mare bogăție de material care servește și astăzi cercetătorilor. l. rom. 1957, nr. 1, 9. Neogramaticii au stabilit existența unor procese regulate în limbă și le-au concretizat în formule pe care le-au numit legi. graur, i. l. 174, cf. 20. – Pronunțat: ne-o-. – pl.: neogramatici, -ce. – Neo- + gramatic (după germ. Junggrammatiker, fr. néo-grammairien, it. neogrammatici).