NEOCLASICÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Mișcare artistic-literară din a doua jumătate a sec. 19 și din sec. 20 bazată pe tradițiile artei antice, ale Renașterii și ale clasicismului. În literatură, printre reprezentații n. se numără: Voltaire, A. Chénier, A. Pope, V. Alfieri, G. Parini, Lessing ș.a. În arhitectură și artele plastice, revenirea la clasicism, stimulată de descoperirile arheologice (Pompei și Herculaneum), apare ca o reacție împotriva barocului și rococoului. Teoreticienii n.: J.J. Winckelmann, A.R. Mengs, contele de Caylus. Reprezentați ai n. în arhitectură: P. Fontaine, J. Chalgrin, B. Poyet, R. Adam, K. Fr. Schinkel, L. von Klenze, G. Quarenghi, A.N. Voronin, A.D. Zaharov; în sculptură: B. Thorvaldsen, A. Canova, A. Pajou, J.F. Schadow; în pictură: J.L. David, J.D. Ingres, Fr. A. Tischbein, K.P. Briullov. În arta românească, n. se manifestă în arhitectură până la sfârșitul sec. 19 (biserica mănăstirii Frumoasa și casa Bașl din Iași, Universitatea din București, palatele Ghika-Tei și cel al Ateneului din București ș.a.), printre reprezentanți numărându-se A. Orăscu, A. Săvulescu. 2. Orientare muzicală al cărei prim val a apărut în sec. 19, în paralel cu romantismul (J. Brahms, M. Reger, concepțiile antiwagneriene ale criticului Hanslick). Al doilea val s-a afirmat la începutul sec. 20, ca o reacție la expresionism și impresionism, reprezentanți fiind P. Hindemith în Germania, Grupul celor șase în Franța, apoi I. Stravinsky ș.a. Revine după 1950. A reprezentat o tentație estetică a epocilor tulburi; considerat de avangardiști ca fiind o fugă în fața necesității de a „reinventa” muzica. 3. Termen denumind epocile de resurecție a idealurilor estetice ale clasicismului.