NEMUIRE s. f. (Învechit) Faptul de a se nemui; înrudire, rudenie. ◊ Bună nemuire = a) înrudire directă; (concretizat, cu sens colectiv) rude directe. Am auzit pentru vornicul Iordachi Cantacuzino cum că are pricină cu Gavrilițăștii pentru niște sale a lui Ilie Cantacuzino, vrînd ca să le împartă bună nemuirea lor (a. 1726). IORGA, S. D. XI, 82; b) neam, familie aparținînd clasei sociale suprapuse, din pătura de sus, familie aleasă, nobilă. Vestind cu laudă buna nemuire a lor. MOLNAB, RET. 112/11. Omul cel vrednic... nu numai că începe buna nemuire sau nobiletatea sa, ci și pre născătorii lui îi face nobili, ȚICHINDEAL, f. 161/15. – v. nemui.