NEMINTE s. f. (Rar) Negativ al lui minte; lipsă de minte, de judecată, de pricepere, de inteligență; prostie. Aceasta povestea ei cu fală, Cum nemintea pe oameni înșală. BUDAI-DELEANU, Ț. 207. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, v. 157, cf. SCL 1960, 530. – pref. ne- + minte.