NEMILUIT, -Ă adj 1. (Astăzi rar) Nemilos. cf. BARCIANU, DM. ♦ (Adverbial) Fără milă¹; p. ext. îndîrjit, înverșunat. S-aține nemiluit pe urma fiarelor din codru. ODOBESCU, S. III, 149. Tăia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic cînd trage cu coasa nemiluit. ISPIRESCU, L. 170, cf. DDRF, BARCIANU. De spaimă-n lumina cea mare Din cuhnie s-a repezit Și cade sub vatră, tresare Și pufăie nemiluit. GORUN, f. 90, cf. ȘĂINEANU, D. U. 2. Care se află în cantitate mare, fără măsură, mult. A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită. DELAVRANCEA, S. 4. Încotro se întorceau bilșug nemiluit. id. ib. 240, cf. DM. ◊ (Adverbial) Zăpada cădea nemiluit. SANDU-ALDEA, U. P. 36. ◊ (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu nemiluita = în cantitate foarte mare, din belșug, fară socoteală, fără măsură; cu ghiotură, (popular) cu nenumărata. cf. DDRF. Vitele începură apoi să piară cu nemiluita. AGĂRBICEANU, S. P. 30. Flori, cu nemiluita, deasupra ierbei fragede. GÎRLEANU, L. 131. Trăsura din oraș cere bani cu nemiluita. LUNGIANU, ap. CADE. Ți-e mătură condeiul și mîna cît copita, De te lățești atîta și cu nemiluita? ARGHEZI, S. P. 26. Trufia și benchetuirile cer bănet cu nemiluita. v. ROM. februarie 1954, 15. Bâtrînul Jurca sări deasupra viermuielii de trupuri și, împărțind ghionturi cu nemiluita, îl trase afară pe cel bătut. T. POPOVICI, S. 274. A văzut oaste multă de tătari, ba și turci, venind cu nemiluita înspre ei. RĂDULESCU-CODIN, L. 83. Aduni cu țîrîita și împărți cu nemiluita. ZANNE, P. v, 11. – pl.: nemiluiți, -te. – cf. milă¹.