NEBĂUT, -Ă adj. Negativ al lui băut; care nu a fost băut; (învechit) care nu se poate bea. (Fig.) Din moarte izbăvitu-i-ai ce cu adîncul dulce de trup, nebeutul izvor dulce. molitvenic (sec. XVII), 305. ♦ (Despre oameni; de obicei în corelație cu nemîncat) Care nu a băut (nimic); însetat. Și îmbrăcîndu-să în veșminte arhierești, cu multă mîndrie și sămeție s-au suit în scaun într-acel nalt de giudecată, nemîncat, nebăut stînd. dosoftei, v. s. noiembrie 124^v/25. Toată ziua nemîncat și nebăut am șezut. bărac, t. 11/6. – pl.: nebăuți, -te. – Și: (învechit și regional) nebeut, -ă adj. – pref. ne- + băut.