NEAȘEZARE s. f. (Învechit) Negativ al lui așezare; tulburare, dezordine; răzvrătire; neînțelegere, ceartă, discordie, conflict. Iar la Moscu să treacă solii prin țara lui, nu au suferit, nici au lăsat, pentru neașezarea ce avea cu Moscul. ureche, l. 136. Pentru că unde e rîvnire și prigonire, acolo e neașezare și tot lucrul defăimat. biblia (1688), 911¹/21. Murit-au acest craiu tînăr, născut și crescut tot în zarve și în neașezări, nu fără prepus de otravă. n. costin, l. 413. Împăratul Suliiman auzind de acele nebunii ale moldovenilor și de neașăzările lor, să mira ce va să facă. R. popescu, cm i, 288. Rămăseseră însă, în domnia lui Duca Vodă, puține așezări de creștini pe acea vale bogată, căci, cu puțini ani înainte, iernaseră tatarii fărîmînd și spîrcuind, urmînd după dînșii răutățile prădăciunilor leșești, foametea neașezării și ciuma lui Dumitrașcu Vodă. sadoveanu, o. x, 76. ♦ p. ext. Neastîmpăr. cf. lb, valian, v. – pl.: neașezări. – pref. ne- + așezare.