NAVETĂ¹ s. f. 1. (Rar) Suveica războiului de țesut. cf. prot.-pop., n. d. 2. Instrument (de lemn sau de oțel) de formă alungită, cu care se lucrează plase, fileuri. Luăm apoi o navetă cu sfoară, adică o undrea de filat, făcută dintr-o scîndurică. atila, p. 44. La capătul sforei de pe undrea sau navetă se face un ochi de mărimea rețelei dorite. id. ib. 45. 3. p. anal. (În expr.) A face naveta = a parcurge un drum dus și întors în mod regulat. ♦ p. ext. Drum pe care îl parcurge cineva dus și întors în mod regulat. Pînă la Ploiești... își mai trudesc oasele și alți dascăli ori dăscălițe oropsite care n-au avut norocul să se aciuieze cu catedra la metropolă... Pentru dînșii, pe cît am înțeles, „naveta” nu-i nici ceva de folos, nici plăcut. i. botez, b. i, 195. ♦ p. ext. Vehicul de transport în comun care parcurge o distanță sau face legătura între două puncte ale unei rețele de transport, dus-întors și în mod regulat. cf. dm. ♦ p. ext. Obiect special confecționat, de obicei în formă de ladă, pentru transportul unor alimente (pîine, lapte etc.). – pl.: navete. – Din fr. navette.