NARA vb. I. Tranz. (Livresc) A povesti, a istorisi. Îi nară începutul, urmele, progresurile și desnodemîntul aveniturii sale. calendariu (1794), 31/13. Părinții fabulă sau nară copiilor cîte știu. heliade, o. ii, 64, cf. i, 376. Noi vom nara numai din cîte credem că sîntem informați de ajuns. barițiu, p. a. ii, 36. Eu am voit să-ți narez aci numai episoadele cari au precedat revoluția de la iunie 1848. ghica, s. 165. Vă voi nara o istorie ciudată. eminescu, g. p. 2. Marele poet narează... cum întîlni spiritele marilor poeți antici. f. (1903), 2. Emile Zola în zeci de tomuri narează întîmplările unei familii subt al doilea imperiu. sadoveanu, e. 254. În cele mai multe din nuvelele sale, chiar în acele de tip realist, Delavrancea se reprezintă pe sine, narează împrejurări de-ale sale. vianu, a. p. 179, cf. id. m. 159, 219. Mult mai tîrziu, în 1845, Asachi va nara... faptele primei sale experiențe folclorice. ll i, 12. Știința istoriei nu se cade să fie numai o simplă „icoană a vremii trecute”, să nareze, așa cum s-au întîmplat, fenomenele istorice. s. c. șt. (iași), 1957, 251. Mironescu narează, în „Furtună veteranul”, execuția... unui luptător de la 1877. v. rom. martie 1957, 14. Nu se declanșează o emoție estetică atunci cînd numai narați o acțiune și nu potențați sufletește versurile. tribuna, 1962, nr. 266, 2/4. – prez. ind.: narez și (învechit) nar. – Din fr. narrer, lat. narrare.