NAIADĂ s. f. 1. (Mitol.) Nimfă a izvoarelor, a fîntînilor și a apelor curgătoare. Astor... pe carele toată oastea îl socotea că iaste libovnicul naidii aceștiia. beldiman, n. p. i, 82/7. Neiadele întristate nu făcea să curgă o undă limpede; flotele lor era totdeauna amari și turburi. pleșoianu, t. iii, 146/12, cf. i. golescu, c. Naiadele duioase au ieșit din rîu. asachi, s. l. i, 148. O fîntînă frumoasă, cu apă limpede... în care se giuca naiadele. russo, s. 41, cf. rom. Lit. 103¹/34, prot.-pop., n. d. A? Cine pe apă se înclină? Stăpînul meu Horațiu, cu mintea cam în zbor, Ar zice că-i naiada acestui mic izvor. alecsandri, t. ii, 197. Un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume. macedonski, o. i, 63. 2. (În dicționarele din trecut; și în sintagma naiadă marină, negulici, costinescu) Numele unei plante care crește în fundul mării (Naiadea tetrasperma). cf. Lm. – pl.: naiade. – Și: (învechit, rar) naidă, neiadă s. f. – Din fr. naïade. – Pentru naidă, cf. ngr. ναιζ, -ιδοζ.