NAI s. n. 1. Numele a două instrumente muzicale: a) instrument compus din mai multe fluiere de diferite dimensiuni; b) fluier din trestie cu șapte găuri; (învechit și popular) muscal². La cîmp ieșea adese cu boierii săi, zăbovindu-se cu naiuri și cu nagarale. amiras, let. iii, 151/28. Le aduse doauă neiuri și un santur. gorjan, h. î, 95/7. Se roșea suflînd într-un nai ce scotea un fluierat dulce și depărtat. bolliac, o. 215. Să-nvețe pe băieți și fetili satului la cîntări cu ghioara, or cu cobza, cu naiu, tilinca. jipescu, o. 51. Trîmbițași și toboșari și muscalagii cu naiul... avem aci o bandă numeroasă de lăutari. odobescu, s. iii, 111. Trei lăutari țigani, formînd un orchestra compus din o scripcă, o cobză și un nai, cîntau cîntece de dragoste. gane, n. i, 61. Cobza, naiul și vioara pe arminden îl serbează. beldiceanu, p. 53. Cu voinicii-mi place traiul, Ori îi văd cu spada-n mîni, Ori cu naiul. coșbuc, p. i, 84, cf. șio ii₁ 268. Stau satirii și zic din naiuri. iosif, p. 86. Cuvinte de hrisoave și sunete de nai, Cimilituri din gura glumețului norod. lesnea, i. 7. Bătrînul înstrună cobza. Coardele viorilor se deșteptară grăbit; cel mai tînăr dintre feciori aruncă dumbrăvii cîteva note de nai. sadoveanu, e. 170. Dar el, molcom și hui-hai, Dă din cobză și din nai. arghezi, s. p. 118, cf. id. vers. 177. Pan tremură, Își caută naiul. banuș, p. 18, cf. h vii 407, 477, ix 442, alr ii 4 330/414. ◊ Fig. Dulce va doini din nai Multe doine mierla. coșbuc, p. i, 301. Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! beniuc, v. 134. 2. (Prin sudul Mold.) Motiv decorativ întrebuințat la încondeiatul ouălor. pamfile-lupescu, crom. 188. – pl.: naiuri. – Și: (învechit) nei s. n. – Din tc. nay, ney.