Definiția cu ID-ul 923164:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

NĂDÚF, (3) nădufuri, s. n. (Popular) 1. Senzație de apăsare, de greutate în respirație, care constituie simptomul mai multor boli; sufocare, înecăciune; astmă. Un necaz mare îi înăbușea inima ca un năduf. REBREANU, R. II 262. Inima nu-i mai bătea și năduful îl lăsase, nici el nu știa cînd. ARDELEANU, D. 250. 2. Căldură înăbușitoare; zăpușeală, zăduf. Minune de timp, după năduful de peste zi. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 292. Omul la vînătoare, fie pe ger și ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste că ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. 3. Ciudă, necaz, supărare, mînie. Iordache suflă pe nări cu năduf. DUMITRIU, N. 61. Oftă cu năduf și începu să strîngă masa, cu mișcări smuncite. SADOVEANU, B. 62. «Răbdare și tact!» oftă din nou Stroe Vardaru, biruindu-și năduful. C. PETRESCU, A. R. 17. – Variante: (regional) nădúh (SADOVEANU, O. III 112, CREANGĂ, A. 66), nădúv (CONTEMPORANUL, VI 99) s. n.