MĂȚIȘOR s. n. Diminutiv al lui maț (I 1); (regional) mățiguș. Ascuțiți colții dulăului îndată toate oșcioarele îi zdrumicară și toate mățișoarele îi deșirară. CANTEMIR, ap. HEM 1838, cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., LM. Trimise mațele la pîrîu. . . după ce numără pînă și cel mai mic mățișor. ISPIRESCU, L. 66. Le rupi aripioara din mijloc din coadă și tragi cu ea și mățișorul care-l au ei în pîntece. SADOVEANU, O. IX, 408. Să nu deie cineva ca să-mi pierdeți voi vrun mățișor. SBIERA, P. 112. Iară Manea se punea, Săbioara își trăgea, Preste poale îl lovia, Mățișoarele-i vărsa. CORCEA, B. 17, cf. T. PAPAHAGI, M. 130. - Pl.: mățișoare. – Maț + suf. -ișor.