MĂSÁR s. m., s. n. (Ban. și Transilv.) 1. S.m. Meșteșugar care face mese ori, p. e x t., diverse alte lucrări de dulgherie sau de tîmplărie. V. t î m p l a r, d u l g h e r. Un dulap, de dres la măsari (a. 1792). IORGA S. D. VIII, 23, cf. KLEIN, D. 221. Trebuie să legăm rana oii cu clei de la măsari. CALENDARIU (1814), 192/9, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF, BARCIANU. Măsariului i trebuie o masă cu șăitău. H XVIII 144. A fost într-un oraș un măsar și era atît de sărac de nu-i ardea nici focul în vatră. RETEGANUL, P. IV, 7, cf. GR. S. V, 45, BUL. FIL. VII-VIII, 374, CHEST. II 10, ALR I 1 825, ALR II/I h 222, ALR SN II h 537, ALR II 6 628, A II 3, 5, 7, 8, 12. 2. S. m. (Regional; la pl., atestat în forma meseri) Meseni. Cf. ALRM I/II h 353. 3. S. n. Față de masă. Inventariu al averii lui Țopa. Doao măsari bune și unul mai slab (a. 1811). IORGA, S. D. XII, 227. Măsariu de mreaje pre masă avînd. ȚICHINDEAL, F. 9/14, cf. LB, H XVIII 278, A III 11, GL. V. J. – Pl.: (1) măsari, (2) măsare. – Și: mesár s. m., s. n. PONTBRIANT, D., H XVIII 278, A III 11, GL. V. J. - Masă¹ + suf. -ar. – Pentru formație, cf. germ. T i s c h l e r, magh. a s z t a l o s.