MĂRĂRÁȘ subst. sg. I. (Bot.) 1. (în poezia populară) Diminutiv al lui m ă r a r; (rar) mărărel. Frunză verde mărăraș, Am drăguț păcurăraș. JARNIK-BÎRSEANU, D. 410, cf. MÎNDRESCU, L. P. 59. Foaie verde mărăraș, De la vale de oraș Strigâ-un colonel la marș. RĂDULESCU-CODIN, cf. GRAIUL, I, 284, VASILIU, C. 117. Foițică mărăraș, Măi Banule, eu te las. PĂSCULESCU, L. P. 198. 2. Plantă erbacee acvatică din familia umbeliferelor, cu flori mici, albe, care formează umbele mari; (regional) joină, chimion-de-apă, chimion-de-baltă, cucuțică-de-bălți, mărariu-bălților, petrunjelul-broaștelor, (neobișnuit), inate (Oenanthe phellendrium ) Cf. LM, DDRF, BRANDZA, FL. 225, BARCIANU, ALEXI, W., BIANU, D. S., PANȚU, PL., SIMIONESCU, FL. 281, BUJOREAN, B. L. 383. 3. Compus: mărăraș-de-fríguri = păducherniță (Lepidium ruderale). Cf. PANȚU, PL., BUJOREAN, B. L. 383. II. (Art. ; prin Mold.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D., LEXIC reg. 61. – Mărar + suf. -aș.