MĂRUNȚÍME s. f. (Rar) 1. (Cu sens colectiv) Ceea ce este de vîrstă fragedă sau tînăr, nevîrstnic. Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrăngate clăteau ; apoi mărunțime, și turma Toat-o revarsă prin văi. COȘBUC, AE. 15. Atunci noi ăștia, mărunțimea cari străbăteam pentru întîiași dată plaiurile acelea. . ., respiram din plin aerul înviorător de munte. MOROIANU, S. 46. 2. Lucru fără valoare, neînsemnat. Cf. BARCIANU, ALEXI, W. ♦ Lipsă de însemnătate, de glorie, de mărire ; micime. Colinda noastră iscoditoare se oprește. . . dinaintea acelor pletoase sau falnice amintiri, care, din adîncimea secolilor, se-nalță uriașe peste mărunțimea noastră actuală. ODOBESCU, S. I, 375. – Mărunt + suf. -ime.