MĂRTURISITURĂ s. f. (Învechit) 1. Susținere, propovăduire, predicare, propagare, răspîndire (a unei credințe a unei învățături morale) ; (învechit) mărturisire (1). Nu numai cu sufletul va Hristos să creadem ce și den gură mărturisitură ispiteaște. CORESI, EV. 203, cf. 68, 72. Pentru mărturisitură Domnului au fost aruncat într-o cadă de oloiu fierbinte. N. TEST. (1648), 191^v/9. 2. Mărturisire (2). Să ne lăsăm de. . . furtișaguri și de mărturisitură strîmbă. CORESI, EV. 437, cf. 433. Se crezu a noastră mărturisitură. id., ap. DHLR 11, 344. 3. Mărturie (4). Și eu și tu să facem legătură care se fie mărturisitură între mine și între tine. PALIA (1581), 128/12. 4. (Bis.) Spovedanie. Că se sfințeaște sufletul Cu credință, iară trupu se sfințeaște cu mărturisitură. CORESI, EV. 74.. – Pl.: mărturisituri. Mărturisi + suf. -(i)tură.