MĂRITAT², -Ă adj. 1. (Despre femei) Unită cu un bărbat prin căsătorie ; căsătorită. Dau certare până la moarte celora ce răpăsc muieri cu de-a sila. . ., fie slobodă sau măritată. PRAV. 190, cf. 142, 151, 214, ANON. CAR. Am fost măritată, domnule maiore. KOTZEBUE, U. 21^v/22, cf. LM. Sora cea măritată îi puse Elenuței mînile pe umăr, o privi și o întrebă zîmbitoare. AGÎRBICEANU, A. 245. Cea mijlocie, Bicuța, mai norocoasă, era singura soră măritată. BASSARABESCU, V. 5. De la tine să iee pildă toate femeile care-s măritate. ȘEZ. VI, 17, cf. GOROVEI, C. 146. ◊ (Substantivat) Iară cea măritată să grijeaște de ceale lumești cum va îngădui bărbatului (cca 1 618). GCR I, 52/35. Să plîng cele măritate, Că nu au de bărbați parte. ZANNE, P. IV, 443. ♦ (Regional, ironic ; despre bărbați) Care se stabilește, prin căsătorie, în casa soției (DDRF, A V 16) ; care e lipsit de autoritate în căsnicie, care e condus de soție (DDRF). 2. (Prin nord-estul Olt., în sintagma) Urzici măritate = urzici bătrîne, care au legat rod. CIAUȘANU, GL. Urzicele măritate nu mai sînt bune de mîncat. id. ib. - Pl.: măritați, -te. – V. mărita.