MĂRÍT² s. n. (Popular) Măritat¹. Cf. CIHAC, I, 158. Fețișoară cu părinți, Nu sili să te măriți, Că măritu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare. MARIAN, NU. 287, cf. TDRG, ALR II 2 679/95. ◊ Loc. adj. De mărit = de măritat, v. m ă r i t a t¹. Pețitorii. . . trag mai întîi la un cunoscut sau la un vecin de-a omului cu fata de mărit. MARIAN, NU. 120, cf. BUL. FIL. VII-VIII, 366. Pare-mi bine c-ați venit, Dar n-am fată de mărit. BIBICESCU, P. P. 268. De ești fată de mărit, Mă primești tu la pețit? BÎRLEA, B. 110, cf. ALR II/I h 156, ib. MN 110, 2 802/64. (E x p r. ; în superstiții) A-și face de mărit = a face vrăji, farmece pentru a se mărita. Marți seara și sâmbătă seara își fac fetele de mărit pe vale. GOROVEI, CR. 10. - Postverbal de la mărita.