MĂRGINIRE s. f. Acțiunea de a (s e) m ă r g i n i. 1. (Învechit) Precizare, fixare ; delimitare. Cf. m ă r g i n i (3). Grăirea hotărîtă iaste cînd grăim vreun lucru nu de obște. . ., ci cu oarecare osebire și mărginire. MOLNAR, RET. 17/1. Această mărginire, slujind de temei, dovedește că schimbul unui galben împărătesc sau olandez să face cu 1 780 bucăți parale mărunte (a. 1 836). DOC. EC. 640. 2. Restrîngere, limitare ; restricție, limită. Cf. m ă r g i n i (4). Să punem mărginire la limbuția noastră, Căci vorba lungă este adese neplăcută. NEGRUZZI, S. II, 211, cf. 144. Este dar o gravă retăcire de a generaliza fără nici o mărginire. HASDEU, I. C. i, 104. 3. Limitare a puterii de înțelegere, de intuiție, îngustime intelectuală; prostie. Cf. POLIZU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. - Pl.: mărginiri. – V. mărgini.