MĂRÁZ s. n. 1. (Învechit și regional) Necaz, supărare (mare) ; pică, ciudă. Iar împăratul, avîndu pe dînsul măraz și gîndu să-l mazilească. . ., l-au dus de l-au închis. NECULCE, L. 43, cf. 359. Alunica din obraz Face bădiței maraz. ap. SĂGHINESCU, V. 95. Măraz rău = „sînge rău”. MARIAN, D. 256. [Vătămătură] mărinată = tare înfocată, tare amărîtă, prin măraz rău (sînge rău) făcută. id. ib. 2. (Regional, mai ales la pl. ; la sg. cu sens colectiv) Mofturi, nazuri, fasoane. Cf. CIHAC, II, 593. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230, cf. DDRF, GHEȚIE, R. M. Bacă nu ar fi fost nimeni pe de lături, nu-și arăta nici el marazurile. SĂM. III, 444. Tu, copile, faci măraz, Eu nu mai pot de năcaz. PAMFILE, C. Ț. 257, cf. id. VĂZD. 15. Mie nu-mi plac oamenii ce fac marazuri. Com. din PIATRA NEAMȚ. Nu face marazuri! ALR II 3 714/551. 3. (Prin nord-estul Olt. ; la sg.) Defect al vinului care s-a acrit, s-a băloșit, a luat miros etc. Cf. CIAUȘANU, V. 178. – PI.: marazuri. – Și: maráz s.n. – Din tc. maraz.