MĂNĂSTÍRE (< sl.; {s} gr. monasterion „locuință izolată”) s. f. Așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe; ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ. În cultul ortodox, m. are în centrul de compoziție biserica, în jurul căreia se află construcțiile anexe: chiliile, trapeza, arhondaricul, paraclisul, cuhnia, turnul-clopotniță (acesta fiind, de obicei, și turn de poartă); uneori, din complexul m. face parte și o casă domnească (de ex. la Probota, Hurez). Acest ansamblu este înconjurat, de obicei, cu ziduri de apărare (de ex. Sucevița, Dragomirna, Brebu ș.a.); la unele m. există o bolniță (spital) cu un paraclis. M. de cult catolic au o biserică pe una din laturile curții interioare, în jurul căruia se află dormitoarele, refectoriul, sala capitulară. Primele m. creștine au fost construit în sec. 4 în Egipt și Siria. În Evul Mediu, m. au devenit mari proprietari funciari și deținătoare de adevărate tezaure; în acea epocă, multe dintre ele au constituit centre de cultură și artă. Numeroase m. sunt monumente de arhitectură (ex. m. de la Muntele Athos -Grecia; Cluny – Franța; Pavia – Italia; Escorial – Spania; Westminter – Marea Britanie; Novodevici – Rusia etc.). Printre m. din România: Hodoș-Bodrog (jud. Arad) – prima m. de pe teritoriul României (1177), Tismana, Cozia, Neamț, Peri (Maramureș), Snagov, Putna, Agapia, Varatec, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Humor, Arnota Bistrița (Vâlcea), Dealu, Curtea de Argeș, Dragomirna, Hurez, Cernica, Pasărea ș.a.