MĂNU(N)CHIU (pl. -che, -chiuri) sn. 1 🚜 Cantitate de fire de grîu, de orz, etc. secerat, cît poate cuprinde secerătorul cu mîna: mănunchele se leagă în snopi, snopii se strîng în clăi ¶ 2 Legătură de flori, de nuiele, etc. (🖼 3046): puse seara la capul fie-căruia din ei cîte un mănunchiu de flori (ISP.) ; ~ de nuiele; pr.ext.: suflată de vîntul care aduce cu dînsul un mănunchiu de văpaie (BR.-VN.); Ⓕ: împrăștiați de nevoi, uniți însă într’un singur mănunchiu sufletesc (VLAH.) ¶ 3 MĂNUȘĂ 8 ¶ 4 Mîner: ~ul cuțitului, cosorului, secerii, săbiei [lat. vulg. manuclus – clas. manĭpulus].