MĂLĂÍȘTE s. f. 1. (Dobr., și Maram.) Loc cultivat cu mei (v. m e i ș t e COSTINESCU, ALR SN I h 39/987, com. din ȚEPEȘ-CERNAVODĂ) sau cu porumb (v. p o r u m b i ș t e ALRM SN I h 84, com. din MONOR-REGHIN, LEXIC REG. 24, MAT. DIALECT, I, 180). V. m ă l ă i n ă (1), m ă l ă i ș, m ă l ă i ș t i n ă. 2. (Transilv., Munt.) Loc pe care a fost cultivat mei (H I 420, ALRN SN I h 125/769, FD I, 182) sau porumb (DR. XI, 72, com. din MONOR-REGHIN) și pe care au rămas cotoarele după tăierea plantelor. V. m i r i ș t e, m ă l ă i n ă. În unele părți au obicinuit plugarii a semăna bucate de toamnă nu numai în pâmînturi ogorîte, ci și în mălăiști (cucuruziști). ECONOMIA, 29/22. ♦ (Prin Mold.) Arătură făcută într-o porumbiște. Cf. CV 1950, nr. 11 -12, 40. 3. (Regional) Bucată de pămînt care se ară în fiecare an ; teren cultivabil; (regional) mălăină (3). Cf. H II 88, 117, X 154, ALR SN I H 9, ALR I 1229/343, 345, 375. 4. (Bot. ; regional) Barba-ursului (Equisetum arvense) (Moișeni-Satu Mare), ALR I 1952/345. – Pl.: mălăiști. – Mălai + suf. -iște.