MĂLĂIÉR s. m. 1. Persoană care se ocupa cu negoțul făinii de porumb ; p. e x t. negustoi ambulant care își purta marfa în căruță și primea plata în natură. În vreme de secetă si fie brutarii volnici a măcina zahereaua cea trebuincioasă. . . poprindu-să făinarii și mălăierii (a. 1 826). DOC. EC. 375, cf. POLIZU, BARCIANU. Țăranul. . . cumpără peștele de la căruțașii ce umblă prin sate, așa-zișii mălăieri – plătindu-í în naturalii. ANTIPA, P. 722, cf. 735, 741, NOM. PROF. 61. Se rostogolise fata mălăierului de pe gard, lovită în frunte de piatra țigăncii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 17. 2. (Prin nordul Transilv.) Epitet dat unui om lipsit de energie, molatic ; papă-lapte. Cf. BRAN, S., VAIDA. - Pl.: mălăieri. – Mălai + suf. -er.