MĂICULÍȚĂ s. f. (Popular) Diminutiv (hipocoristic) al lui m a i c ă. Cf. m a i c ă (I 1). De nu mi-ar fi măiculiță Ași lua-o de cosiță Și, cu biciul într-o mînă, O-aș goni o săptămînă, Că prea fost-a soacr’haină. TEODORESCU, P. P. 625, cf. 132. 663. Lacrimi de-a voinicilor De dorul mândruțelor Și de-al măiculițelor! JARNIK-BÎRSEANU, D. 351. Pentru tine, măi bădiță, mă teme cea măiculiță. id. ib. 409. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) Fata cea mică zise: – Măiculiță și surioară, pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. ISPIRESCU, L. 221. (În poezia populară, reluînd pe „maică” precedent) Maică, măiculiță mea, Maică, fericirea mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 307. 2. Cf. m a i c ă (I 2). Păi nici tu n-ai noroc, măiculiță, ca și bietu Tache. KLOPȘTOCK, f. 213. 3. Cf. m a i c ă (I 4). Hai sus în șa, lîngă mine măiculiță. CAMIL PETRESCU, O. III, 181. 4. (Cu valoare de interjecție) Exclamație care exprimă admirație, surpriză, entuziasm. Măiculiță, spada mea săracă, Oare de te-oi scoate eu din teacă? BENIUC, V. 21.Pl.: măiculițe. – Maică + suf. -uliță.