MĂHĂÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Învechit) A face semne (cu mîna); a vorbi prin semne (DDRF). Pavel. . . măhăi (a m e n i n ț ă N. TEST. 1 648, a u c l ă t i t u BIBLIA 1 688) cu măra cătră oameri. cod vor. 36/26. Alexandru măhăi ( a r ă t î n d n. test. 1648, clătind biblia 1 688) cu mînra și venre să răspundză gloateei. ib. 12/6. Pavelu și măhăi (a r ă t î n d u – i N. TEST. 1 648, f ă c î n d l u i s e m n u BIBLIA 1 688) lu ghiemonu a grăi. ib. 60/9. Cînd vor să-și facă cruce, numai cît măhăiesc cu mîna, cum are amăgi oarece; aceaia nu iaste cruce, ce-i o măniecie. VARLAAM, ap. HEM 1008. Răul cine-mi vor, să nu zîmbascâ Și cu ochii să nu măhăiască. DOSOFTEI, PS. 117/6. ♦ (Învechit și regional) A amenința (cu degetul CANDREA, Ț. O. 48). Omul cela, ce-l îngrozeaște să-l ucidă, face seamne în toate fialiurile și-i măhăiaște (a m e r i n ț a MUNT.) și aduce să-l lovască. PRAV. 113. 2. (Prin Maram. și Bucov.) A lovi cu sabia (ȚIPLEA, P. P. 26) ; a lovi cu putere (com. din STRAJA-RĂDĂUȚI) . Cînd o prins a măhăi, Tăți pă gios a pologi, Mîna dreaptă-și răd’ica, Tăți ca znopt’i... îți pt’ica. ȚIPLEA, P. P. 26. - Prez. ind.: măhăiesc. – Din v. sl. махати.