măgură, măguri, s.f. – Deal înalt și lin, rotund, izolat (de regulă, acoperit cu păduri); movilă, colină: „Păstă deal, păstă măgură, / Vine badea să-i dau gură” (Bilțiu, 2006: 155). ♦ (top.) Măgura, frecvent în Maramureș (v. Vișovan, 2005); Măgureni, sat aparținător de com. Cernești (zona Lăpuș). – Cf. alb. magulë (Șăineanu, DEX, MDA); creație expresivă (DER); cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Rusu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. magullë „movilă”, din rad. i.-e. *gue- „a încovoia, a bolti”, cu elem. ma- (rad. sau prefix) (Russu, 1970). Cuv. rom. > pol. magura, makura, ceh. mahura (DER).