MĂGÁN subst. (Regional, în locuțiuni) Loc. adv. De măgan sau de (ori din) (bun) măganul meu (sau tău, lui etc.) = a) de la sine, singur, din proprie inițiativă, fără intervenția unui factor exterior. I-o trecut de măgan. BĂNUȚ, T. P. 162. Nu m-ai urît de măgan. . . Alți-or semănat urgie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 347, cf. MAT. FOLK. 1 050, ȘEZ. XX, 33, VASILIU, P. L. 259, I. CR. VI, 153. Vlaicu, fecior de țăran Ș-a făcut aeroplan, De zbura el de măgan. ANT. LIT. POP. I, 90. Pt’ică lemńile d’e măgan șt să prăpăd’e iele singure. ALRT II 65, cf. ALR I 396/257. Lapte-n- t’egat de măganu lui. A III 12, cf. 11, I 13) ; b) după plac, după dorință. Mi-ai făcut Leagăn de magheran Să mă leagăn de măgan. MARIAN, NA. 313. Să trăiesc cum voi vrea eu; Să trăiesc de-al meu măgan. RETEGANUL, TR. 34, cf. I. CR. VI, 153, GR. S. VI, 240. [Calul] îmblă di maganu lui. ALR II/95 ; c) pe din afară. On om bătrîn cari știi sărbîtorile de măgan. ALRT II 105. ◊ Loc. adj. De măgan sau de măganul meu (sau lui etc.) = „fără stăpîn, de capul lui”. ȘEZ. II, 42. Bine-i și feciorului Pînă-i de maganu lui. BÎRLEA, C P. 247. Nu-l lăsa de măgan [pe copil]. ALR II/I h 150/250. De-aș trăi măcar un an Să mai fiu de-a meu măgan. Com. din ZAHARESTI-SUCEAVA. Și: mangán subst. A V 14. – Din magh. magán.